De ce da animalelor?

De ce da animalelor? Pentru că de ce nu ? Eu consider animalele mai mult decât benefice, sunt niște făpturi uimitoare, energice, pline de afecțiune, loiale și iubitoare.

Motivele din care ajungem să avem un animal sunt foarte variate, fie că l-am luat din plictiseală, lipsă de atenție și afecțiune, sau că l-am primit cadou sau că l-am luat la sfatul cuiva, atunci când alegem să avem grijă de ele, trebuie să ne asumăm această responsabilitate.

Sigur, a avea un animal implică și lucruri mai puțin plăcute, sunt o responsabilitate în plus, trebuie să-i hrănim, să îi curățăm, să ne petrecem timpul cu ei, să-i iubim. Necesită timp, răbdare și atenție, mai ales dacă alegem puiuții care trebuie învățați și educați. Dar se merită. Animalele ne dau înzecit față de ceea ce trebuie să facem pentru ele. Animalele ne oferă iubire necondiționată, ne scapă de stres sau de gândurile negative, ne umplu zilele și viața.

Trebuie însă să alegem cu grijă animalul, să ne documentăm despre creșterea și îngrijirea lor, să fim responsabili cu ei și să fim conștienți de tot ce trebuie să ne asumăm atunci când aducem un micuț( sau mărișor) acasă.

E alegerea fiecăruia dacă și când vrea un animal, dar din propria experiență vă zic că plătiți un preț mic pentru câte vă oferă aceea făptură plină de viață.

O să vă povestesc cum am ajuns să am un animal al meu și ce înseamnă pentru mine. 

Am crescut la casă cu curte, mereu am avut câini și pisici în preajma mea. Îi iubeam cum puteam pe fiecare, mă jucam cu ei atât cât puteam, le ofeream atât cât îmi era permis. Visam mereu la un animal al meu, pentru care eu să iau decizii, să îl cresc și îngrijez cum consider. Să nu trebuiască să îmi fie aprobate deciziile legate de el, să nu ia alții decizi pentru el cu care eu nu aș fi niciodată de acord; dar stând acasă cu părinții asta nu era chiar posibil.

La un moment dat mi-a murit câinele și am rămas fără câine la casă, și câteva luni am căutat un cățel. Într-un final, după poate mai bine de trei luni am găsit un puiuț de câine, mic și plouat, abandonat pe o grămadă de gunoi. L-am luat acasă. M-am atașat foarte mult de el, poate mai mult decât de oricare alt animal. Cât a fost mic l-am ținut în casă ca mai apoi să-i dau drumul în curte, o curte mare în care el putea alerga în voie.

Într-o zi ai mei au luat hotărârea să îl lege în grădină. M-am împotrivit cât am putut, le-am spus că nu sunt de acord, că nu e corect, n-am fost prea mult luată în seamă și în câteva zile câinele stătea legat în grădina casei, auzindu-i doar lătratul. I-am oferit afecțiune și iubire, mi-a răsplătit-o, îmi umplea timpul, îmi colora zilele. Iubeam mult câinele ăla. Au trecut mai bine de doi ani de atunci. În momentul acela am simțit o frustrare imensă, o frustrare pentru că mi se părea că se comite o nedreptate și eu nu puteam să opresc asta, mă simțeam vinovată în fața lui, dar de frustrare am început să merg rar spre deloc la el. L-am abandonat. El a rămas acolo legat, fericit de fiecare dată când cineva trece pe la el. Cu chef de joacă mereu și încă cu multă afecțiune de oferit. Ne așteptă zi de zi, se bucură când ne vede.

În momentul acela am luat decizia să-mi iau un animal al meu. M-am întors în Timișoara și am plecat la pet-shop privind animăluțele care priveau cu ochii mari în vitrine. Nu știam ce vreau, m-am plimbat ceva timp pe acolo. Apoi l-am ales, am zis că vreau să fie alb cu ochii albaștri și așa a fost. Un iepuraș mic cât palma cu blănița albă și ochișorii mari și albaștri.

L-am luat acasă, ne-am acomodat unul cu celălalt, s-a acomodat cu membri familiei( cu aproape toți), cu cățelușa verișoarelor mele. A crescut frumos, acum are cam doi ani de zile.

Sigur, au fost zile în care parcă nu-l mai suportam, zile în care îmi era ciudă pe el, după ce strângeam de 10 ori și vedeam că mai trebuie să strâng o dată. Am făcut și mici sacrifici, minimalizându-mi numărul de bagaje atunci când merg acasă căci trebuie să îl iau și pe el. Trebuie să curăț zilnic după el, să am grijă de el, și să îi ofer afecțiune. Uneori plec prea târziu de acasă căci după ce curăț cușca se gândește să facă iarăși dezastru.

Dar îl ador când vine la mine, când mă linge pe mână, când se învârte entuziasmat în jurul meu în semn de hai să ne jucăm. Îi văd ochii pline de afecțiune, de nevoie de mine și de iubire. Dacă e liber e mereu în jurul meu, încearcă să ne atragă atenția, vine după noi, e afectuos și iubitor.

Ideea e că animalele trebuie tratate cu respect și să le oferim măcar jumătatea din loialitatea pe care ne-o oferă. Și de ce am fi răi cu animalele care în multe rânduri și-ar da viața pentru noi? Ele ne iubesc mai presusu de orice, pentru ele noi suntem totul, ele de noi depind cu sufletul și viața. Cum să rămânem indiferenți la asta?

Deci, vă sfătuiesc, dacă aveți posibilități și bineînțeles dacă vă doriți, să luați în grijă un animăluț. Asumați-vă această responsabilitate și el vă va da toată iubirea și devotamentul lui.

Iar la final, faceți cunoștință cu micul(  bine, nu așa mic) meu bulgăraș alb, Axi, și cu cățelușa casei Peggy.