sâmbătă, 24 februarie 2018

Cine sunt eu în familia mea?





Întrebarea mai bună ar fi, cine sunt eu, dar mi-ar fi prea greu să răspund, așa că hai să ne rezumăm la ce zice în titlu. Cine sunt în familia mea? Sunt mezina? Da și nu. Într-o familie sunt, în cealaltă nu sunt. Sunt singura fată? Da și nu, din nou. E greu să mă caracterizez în funcție de cum mă văd membri familiei mele, dar hai să vedem ce pot.

Eu sunt copilul tăcut și timid, copilul care învăța bine la școală, copilul ascultător, copilul mai tot timpul bolnav. Eu am fost copilul greu de înțeles, închisă în mine, nu foarte comunicativă, sensibilă, poate mai rece, citez „trăind în lumea mea”. Eu am fost altfel. Altfel de frații mei, altfel de cum voiau părinții mei să fiu, altfel față de alții copii. Era de bine? Pentru mine era, pentru ei, nu prea. Nu ieșeam din casă, nu am avut prieteni printre copiii din sat, îmi plăcea să scriu și să citesc în loc să mă uit la televizor, nu povesteam foarte multe din viața mea, nu-mi plăcea să cunosc oameni noi și să merg în locuri cu foarte mulți oameni.

Îmi amintesc o discuție cu mami în care încerca să îmi găsească pedeapsă, dacă ar fi fost cazul (nu a fost, niciodată). Și îmi zicea, „te-aș lăsa fără televizor”, eu ziceam, „ok, atunci scriu sau desenez”, „nu te mai las afară”, „ok, nu îmi place să ies afară”, „nu te mai las la calculator”, „bine, atunci o să citesc”. Idea e că nu depindeam de lucrurile astea, și îmi găseam ușor activitate în casă. Oricum, nu a fost nevoie să găsească o soluție (pe care nici n-a găsit-o) pentru că nu am fost pedepsită, nu că părinții mei ar fi fost împotriva pedepselor, ci că pur și simplu nu a fost cazul. Nici certată nu am fost prea des, că de obicei cam făceam ce îmi ziceau să fac, note mari luam, deci eram un copil „cuminte”. Nu ceream bani, nici nu voiam chestii să mi se cumpere, nici haine, nici jucării, nu ceream bani ca să am la școală, n-am avut pretenții prea mari. Încă nu îmi dau seama dacă eu sau sora mea am fost provocarea reală a părinților noștri, ea fiind cea care era fix pe dos mie, una la o extremă, alta la cealaltă extremă. Așa că, faceți față la asta, dragi părinți; pentru că, ce se potrivea cu una, n-avea cum să se potrivească cu cealaltă.

Acum în familie, eu sunt copilul care știe ce vrea, care își susține punctul de vedere în fața oricui, care nu-și încalcă principiile în urma insistențelor, copilul copilăros, încă destul de închisă în mine, fără inițiativă de a ieși pe afară sau de a socializa mai mult decât puțin, am rămas copilul „ciudat, care trăiește în lumea lui” (orice ar însemna asta), adică deh, am un iepuraș animal de companie. Ieșit din comun, nu? Nici acum nu am prea mari pretenții, nu-mi doresc prea multe, nu sunt de acord dar ascult ce se spune, dar nu mai fac ca alții, fac ce consider și ce îmi face bine.

Eu am rămas firea aceea nedeslușită, probabil părinții mei nu știu exact cum să se comporte cu mine, ar vrea să fac ca ei, dar știu că nu se poate, mă iau așa cum sunt, deși nu mă înțeleg prea mult. E ok. Eu în familia mea încă sunt un copil, și în mare am rămas același copil care obișnuiam să fiu și cu 5, 10, 15 ani în urmă. Foarte mult n-o să mă schimb nici în următorii 20 de ani, poate până atunci o să-mi ajut persoanele dragi să înțeleagă modul în care eu privesc lucrurile.

Sursă fotografie

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu